O jumatate de ora.


Inca este vara.
Inca mai am timp.
Conduc masina prin padure.
Pe drumul ingust dintre copaci. Pe drumul pe care ar trebui sa mearga doar carute. Si calesti.
Si oameni calare.
Oameni imbracati in ii si itari, incaltati cu opinci. Oameni barbosi cu potcapuri si caftane. Fetiscane cu parul impletit in cozi groase, cu ilic si fota. Desculte in praf. Purtand deasupra capului ulciorul cu apa, sau cosul unde, sub stergar, este mancarea pentru seceratori.

Conduc masina pe drumul din padure.
Un fir negru de asfalt prin tunelul spart de raze al padurii.
Sunt singur. Si am oprit si radioul, sa nu deranjez pasarile si pamantul si istoria.
Sunt singur in lumina padurii si ma duc la manastire.

Drumul se sfarseste brusc dupa ce trece lacul.
Se sfarseste brusc intr-o ulita prafoasa.
Uitasem de ea. Uitasem ca pana sa ajung la manastire o sa trec prin sat.
Uitasem ca o sa oblig caini sa se ridice alene din colb.
Uitasem ca batrane cu baticuri negre se vor uita luuuuung dupa masina de oras.
Uitasem de tinerii calare pe scutere murdare, proptiti tantos cu un picior in pamant .
Uitasem de barbatii asezati in santul din fata barului, cu sticlele lor de bere cu tot.
Uitasem de ei.
Tot ce vroiam era sa ajung la manastire.

Alba si frumoasa. Pe malul lacului, ca manastirile din preajma orasului.
In manastirea unde timpul nu mai trecea.
Unde din atata liniste doar ciresii si caisii mai fosneau. Si nucii.
Si se mai itea cate un cantec sau o toaca.

In fata bisericii, am inchis ochii.
Stateam in picioare, dar ma simteam in genunchi.
Eram acolo, dar nu ma simteam stand.
Mi-era foame, dar eram plin de soare .

– Pe cine cautati ?!?

Mi-a sarit inima si-am cazut la loc pe pamant, la loc in timpul din care iesisem.
O maicuta se uita scrutatoare la mine.

– Am venit sa-mi vad un prieten.

Vorbele mi-au iesit negandite. Tot pe negandite mi-am dat seama ca trebuie sa respir.
Maicuta s-a mai uitat odata pe sub sprancene.

– Vedeti ca e deschis.

Si s-a intors , mergand ca intotdeauna pe cararea pietruita spre chilie.

Am stat acolo o jumatate de ora cu prietenul meu.
I-am aprins o lumanare si am tacut amandoi.
O tacere cu franturi de fraze si franturi de idei. O tacere ca intre oameni care se stiu bine. Si nu mai au nevoie de vorbe. O tacere plina si moale, de revedere mult dorita.

El nu mai era acelasi. Nu mai era privirea intunecata si calda. Nu mai era barba carunta pe obrazul fin, masliniu. Nu mai era mana cu degete prelungi, de icoana bizantina. Nu mai era indignarea impotriva strambaturilor lumii. Nu mai era gandul cercetator, totdeauna in miscare.
Nu mai era gestul mangaietor pe capul vreunui caine credincios. Nu mai era aplecarea peste cuvintele frumoase si uitate care se asterneau bland pe hartie. Nu mai era magulitorul si caldul “Tu ce parere ai?”.

El era liniste blanda.

Se facuse granit. Un granit negru cu rosu. Prin care cresteau flori albe si rosii si albastre.
Un granit pe care erau sapate “Artur Gabriel Silvestri, nascut….”.
Un granit negru, puternic, cald si frumos in lumina soarelui de manastire.

Si liniste blanda si dor de timpuri cu oameni frumosi.

3 thoughts on “O jumatate de ora.

  1. “Se facuse granit. Un granit negru cu rosu. Prin care cresteau flori albe si rosii si albastre.”
    in fata acestor marturisiri, cuvintele greu mai gasesc calea… doar o lacrima isi mai gaseste drumul ….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s