Privire de copil.


Salut. 

Bine fac, nu vezi?
Stau in coltul meu, sprijinit de zid, poate nu m-o baga lumea in seama.
Nu, nu e de la ….criza.
Mai din adanc.

Ma gandeam la copii si la copilarie in general.Sau in particular, tot aia.

Ma gandeam ca m-am jucat, odata, cu niste copii.
M-am jucat cu ei de cand s-au nascut.
Ba chiar m-am jucat in locul lor, asteptand sa se nasca…..Mamica lor era la spital, inca se chinuia.
Nemancat de 24 de ore, iesisem in curte sa fumez si sa rontai saratele.
Pe banca. Un fum, o saratica. Absent.
Cand am revenit in real, eram inconjurat de vrabiute. De jur imprejur. In fata. In stanga. In dreapta. Pe banca, chiar langa mine. Ciripeau a foame. 

Si atunci am schimbat ritmul.
Un fum, o saratica eu, o saratica-faramite pentru vrabiute.
Un fum, o saratica eu, o saratica-faramite pentru vrabiute.
Si mormaiam, sperand sa ma auda Cineva: “Doamne, vezi ca am grija de pasarile Tale care vin la mine. Ai si Tu grija de oamenii mei care vin de la Tine.”
Si dragul de El, a avut. 

M-am jucat cu ei cand mergeau de-a busilea. Stateam pe burta si mergeam cu ei pana in capatul celalalt al camerei, sa prinda curaj. Privirea lor, fantasticul albastru irizat….Cu gurita un pic crispata si varful limbutei intre buze, parca imi spuneau ” Vezi, uite la mine….Pot si eu sa fac ce faci tu. Vezi? Vezi?”

Mai apoi, ma durea burta mea de om mare cand aveau ei colici si plangeau chirciti de durere. Imi doream din tot sufletul ca palma mea mare si calda, pe burtica lor mica-mica, sa le faca bine, sa le ia durerea cea rea….

M-am jucat cu ei cand ii dureau gingiile, la primii dintisori.
Nu unul singur, ci o trupa intreaga de clowni eram, numai sa uite un pic de dureri si sa zambeasca. Numai un zambetel, atat, si era de ajuns.

M-am jucat cu ei de-a avionul, purtandu-i prin aer, intinsi arc.
Erau imaginea rasului.
Imaginea emotiei.
Imaginea crisparii la o inaltime prea mare. O cascada de ras cu sughituri, sugrumata de emotie. 

M-am jucat cu ei cand le faceam baita.
Ma jucam cu spatucurile albe care trebuiau masate bine-bine cu ulei.
Ma jucam cu bratisoarele- pernisoarele care trebuiau si ele frecate cu ulei.
Ma jucam cu degetelele lor, care intotdeauna pareau mai multe.
Si trebuiau numarate. Si gadilate. Si calcaiasele, rontaite.

La culcare ne jucam. Pe intuneric. Ei culcati in patucean. Eu, in genunchi, cu fruntea sprijinita alaturi de ei.
Si vocea imi cobora. Pana in piept imi cobora.
Si de acolo, din piept, vocea ne povestea de flori. Ne povestea de gaze si albine. Ne spunea cum isi fac pisicile culcusul.
Si cum dorm cateii incovrigati, sa nu-si mototoleasca coada si urechile.

M-am jucat cu ei cand ne plimbam in gradina manastirii.
Si, deodata, ne-au atacat niste copaci. Betele din mainile noastre s-au transformat in sabii.
Si ne-am duelat. Si ne-am luptat.
Cand cu un copac fiecare, cand cu doi deodata.
Unul din noi s-a impiedicat si a cazut baca printre frunze. I-am sarit in ajutor si l-am salvat. De copacul atacator.
Pe care l-am invins in lupta dreapta.

Cu Timpul ne jucam. De-a “De ce?”.
De ce zboara pasarile. De ce mincarea e mancare.
De ce tata e baiat si mama e fata. De ce se nasc copii.
De ce noi nu ne mai nastem un fratior. De ce untul aluneca si laptele – nu.
De ce iese apa prin piele.
De ce  este cerul acolo sus. De ce nu se vede Doamne-Doamne.
De ce catelul face Ham. De ce pisica nu face Ham, sa-l pacaleasca pe catel.
De ce vrabiuta are aripi si noi nu. De ce bate vantul cand bate.
De ce ploua, plange Doamne-Doamne?
De ce bati cuiul la cap. De ce pe ciocan nu-l doare cand bati cu el.
De ce iese apa calda prin teava de la baie. “Pentru ca apa rece se freaca de teava. Si de la parter pana la noi, se incalzeste, ca mainile cand le freci una de alta.”

M-am jucat cu ei cand nu vroiau sa manance.
Cand lingurita cu piureu de mere se transforma in avion de lupta. Si cerea permisiune de aterizare in gura stirba.

Si mai tarziu ne jucam la masa. In jurul mesei rotunde eram toti. Umpleam tacticos furculita si o tineam in aer. Intinsa “neglijent” spre dreapta. Si vorbeam cu copilul din stanga. In timp ce copilul din dreapta, cascand o gurita cat o surita, imi “fura” mancarea din furculita.
Indignat, ma rasteam cu voce tare “Cine mi-a furat mancarea!?”. Si cautam cu privirile de jur imprejur, “furios si neatent”.
Neatent la furculita, din nou plina, acum neglijent indreptata spre copilul din stanga. In timp ce vorbeam cu copilul din dreapta. Despre piticii care vin pas-pas si fura mancarea omului cand ii e lumea mai draga. Copilul din stanga, pe furis, casca si el o gurita cat o surita si se chinuia sa mestece apoi, pe infundate si repede, sa nu fie prins. Si iar descopeream ca am ramas fara mancare……!
Si tot asa, pana cand farfuria MEA se golea si mama, razand cu lacrimi, o umplea din nou.

Ne jucam de Craciun, cu Mos Craciun cel parasutist, papusica nervoasa care reactiona la fiecare zgomot. Agatata de scara, de undeva de sus, ne privea cu ochii goi fiecare miscare. Ne apropiam tupilati, ca indienii….Cu rasul galgaitor oprit de emotie in gat, ne furisam atenti sa nu ne vada…..
Si cand eram aproape….Tipete, BAU!, bubuituri si iar tipete !!!
Papusa devenea isterica. Mormaia pe legea ei, din ce in ce mai tare si dadea din picioare…..Ce repede dadea din picioare, si ce caraghios. Leganandu-se agatata si neputincioasa de parasuta de matase….. Si noi ne prapadeam de ras !

Si Bradul de Craciun…. Ne ascundeam in spatele lui, la intuneric.
Maturii fosgaiau in lumina, prin toata casa, hahaind cu paharele in mana, povestind aiureli de neinteles….
Noi stateam pititi n coltul acela intunecos si in soapta ne povesteam cate-si-mai-cate….. Si despre fete, si despre gradi, si despre scoala, si despre cea mai tare masina, si despre cum se sare bordura cu bicicleta, si despre ce o sa aduca Mosul – pentru ca i-am scris scrisoare….
Si nu, mai, ca eu am fost cuminte, da’ tu m-ai impins atunci de spate si m-ai enervat……Si lasa ca da, te-am impins, ca si tu ai vorbit urat de Luiza…..Si ce, nu merita?Ca a ras de mine atunci cand am cazut….Pai ai cazut ca esti un impiedicat….Si nu ma mai impinge, ca vezi, asa ai facut si atunci…..Si lasa, ca vorbesc eu cu Mosu’, sa nu-ti mai aduca nimic….Ba tie sa nu-ti mai aduca……

………………………………………………………………………………………………………..

Da, omule, asta ma gandeam…
Si ma mai gandeam ca am fost un fericit sa-mi traiesc viata cu copilaria alaturi. Sa las “maturitatea” sa se duca si sa-i brazdeze pe altii.
“Sa-mi pun” privirea de copil oricand ochii mei o cer.
Sa vorbesc cu ei, inima la inima si minte la minte. Mina lor in mana mea si ochii mei in ochii lor.
Cu blandete, cu bucurie pura, cu inocenta.
Cu mirare si cu incantare.
Si, Doamne!, cat eram de mandru cand ii luam de la scoala. Si mergeam in grupul lor de copii, si vorbeam, si radeam, si spuneam o mie de prostii….
Si tot eu primeam “admonestari” de la ei: “Hai, mai omule mare, fii un pic serios….!”

Daca tot m-ai intrebat ce-i cu mine.
Tu….Cu tine ce-i…?

12 thoughts on “Privire de copil.

    • Imi pare rau ca este asa de amara. Initial nu vroiam sa o scriu. Mi-am zis ca n-ar strica, in fond tot din mine face parte…

  1. Looks like you are an expert in this field, you got some great points there, but you’ll want to add a facebook button to your blog. I just bookmarked this article, although I had to complete it manually. Simply my $.02 🙂

    – Daniel

  2. Sunt admonestat… 🙂 Si sunt un pic serios! 🙂
    Dar sunt zile cand ochii sufletului simt adiere de copilarie… Cele mai placute zile din viata de adult!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s