Rigor Cantus.


Se uita cu atentie, incercand sa patrunda penumbra deasa. Ochii inca nu se obisnuisera, inca mai apareau pete albe, ca din lumina alba si rece de afara….
Pasea oarecum cu atentie prin praful gros de pe podele. Nu de zgomot. Ci sa nu se murdareasca, iar podelele sa nu mai scartaie atat de strident.
Casa era parasita. Cu acoperisul spart in gauri largi prin stratul de zapada.
Cu usile inalte haite intr-o parte, agatate de cate o balama ruginita ca niste aripi neputincioase. Cu storurile rupte, cazute dureros peste ferestrele chioare.
Scosese deja aparatul din geanta. Se uita scurt in jur si potrivi din ochi setarile. Isi dorise mult sa gaseasca o casa parasita.
Simtea ca a venit timpul noului  proiect : “Case pe care le-am cunoscut odata” .
Iar casa asta era perfecta. Nu numai ca era dezolanta, copiata parca din Marile sperante. Dar avea si ceva aparte, o soapta continua, parca cineva spunea, fara voce, o poveste fara sfarsit…
Din camera cea mare, (fostul salon -mai mult ca sigur), iesi prin usa mica. In holul inalt si ingust al servitorilor. Unde simtea ca aievea forfota uniformelor negre cu sorturi albe puse peste.

Penumbra prafoasa era sparta  de fasii de lumina slaba, lungi pana in tavanul aproape prabusit. Acolo unde erau sparturi de usi catre alte camere.
Tac!..in lungul coridorului fragmentat de lumina anemica..

O bucatarie veche. Cu chiuveta de fonta parca crescuta odata cu peretele. Masina de gatit pe picioare groase cu gheare de fonta.  Si o pata de un metru ,  grasime neagra pe placile de faianta…Odata albe, acum zbarcite in adanc de crapaturi fine…Si o raza alba si rece, crucis, prin geamul spart..
Tac!

O camera mica si ingusta, cu o fereastra aproape de tavan. Cu rafturi putrede din lemn, haite si cazute alandala, prabusite in chiar ele de nostalgia bunatatilor de odinioara…..
Tac ! in lung- adancul putredelor rafturi.

O camera imensa, cu parchetul prabusit in mijloc. O soba din cahle verzi, crapate…Se apropie cu grija, ocolind capcana din parchet…Si inca lucesc… Chiar si asa, acoperite cu reteaua fina de crapaturi  inca lucesc. Si in relieful lor inca sunt scene cu capriori, si frunze, si vanatori, si pastorite… Un Meissen, o avere…
Tac! si era sa cada in capcana. Entuziasmul il trasese spre mijlocul camerei.
Si aici….In perete era …un dreptunghi, o dunga fina. Usa mica si secreta, mascata probabil cu zugraveala veche. Un buton de clanta din cristal ciobit si o gaura de cheie in perete…..Impinse usor…Nimic. Rasuci cu atentie butonul…Usa cea mica ceda si se deschise. Acum era doar un dreptunghi mare si negru. Vroia sa plece. Nu avea lanterna. Dar mana nu se dezlipea de buton.
Intra incet. Arma aparatul. Si declansa blitul indreptat inainte. Si intr-o strafulgerare vazu.
In camera mica era cineva.
Mare. Negru. Ba nu, ba parca gri inchis.  Masiv. Imens.

Mai fulgera o data cu blitul.
Pianul era plin de praf. Statea probabil resemnat, cu claviatura stirba deschisa spre usa, asteptand pe cineva. De foarte mult timp statea. In micuta camera de muzica era singur , doar el si praful.
Fotograful se apropie prin intuneric. Mangaie lemnul rece, cu degete de sculptor orb.
Dar nu avu curajul sa apese pe clape. Ar fi spart in cioburi  tacerea murmurata din prejur.
De fapt, se simtea jenat. Intrase brutal ,murdar de viata de afara. In lumea de voaluri prafuite a unei patetice domnisoare in varsta.
Ar trebui sa se retraga. Aventura durase indeajuns. Si-l dusese intr-un timp pe care nu-l mai banuia ca existand.
Pipaind, gasi butonul care gatuia brutalul blit. Ridica aparatul….
Si Tac!
O fotografie in intuneric.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s