Rita.


Ceata.
Afara ploua si ninge si bate vantul.
In ochii ei era ceata. In creierul ei, in corp, in muschi – atati cat mai ramasesera prinsi de oasele si ele pline de ceata. Atat de umeda si rea ceata, ca pielea ii era incretita si gri. Si fara par. Doar cateva smocuri firave, acoperite cu noroi.
Ceata rece si lipicioasa. Ceata care te sufoca.
Frig. Tremura necontrolat. Dar nu isi mai dadea seama.
Nu mai putea sta nici asezata. Se sprijinise de zidul zgrunturos. Care-i ranea pielea . Dar nu mai simtea.
Cicatricea de la gat, unde fusese prinsa sarma, cicatricea urata si adanca o ustura. O arsura rece si rea.
Sprijini si capul de zidul aspru. Nu mai putea sa-l tina sus.
Obosise. Dar stia ca daca cedeaza si se culca pe cartonul ud intins pe noroi, acolo in ploaie si ninsoare….N-o sa se mai ridice.
Cu ultimele puteri se intoarse cu spatele la usa. La usa magazinului de paine din spatele zidului.
La usa pe unde intrau si mai apoi, ieseau oameni cu paini calde si mirositoare.
Mirosul deja ii facea rau. Nu mai mancase de…nu stiu.
Dar ceata din corpul ei era atat de multa, de gri, de rece si de otravitoare, incat mirosul de paine calda ii facea rau. Si nu mai avea forta sa se ridice si sa plece.
Trebuia doar….sa stea. Sa nu se prabuseasca. Sa stea. Nu stia de ce. Dar trebuia.

Simti mai mult decat vazu o masina ca se opreste langa ea.
Ca multe altele.
Simti pasi. Care probabil ca se vor indrepta spre magazin, de unde vor iesi cu painea calda si mirositoare.
Sprijini iar capul de zidul aspru. Si inchise ochii.

Mai fata, ce-i cu tine?

Tresari si ridica capul tremurand. Daca o loveste ?
Omul in negru era aproape de ea. Aplecat aproape peste ea.
O sa o loveasca. Stia. Si nu se putea apara de loc. Nu mai avea nici pentru asta putere.

Mai fatuca, ce-i puiule cu tine, cum ai ajuns asa?

Vocea era blanda. Dar stia. O sa o loveasca. Toti sunt blanzi. Dar te lovesc cand te astepti mai putin.
Uite-l ca vine cu plasticul ala mare!
Mai rau!
Cine stie ce o sa-i faca, mai rau decat un pumn sau un picior…….
Incearca sa se scoale. Dar cade la loc de zid.
Plasticul o invaluie. Incepe sa se zbata. Nu vrea sa moara !
Simte ca e ridicata in aer si aude o bufnitura metalica.

Nu vreu sa mor!

Se simte asezata. Nu mai e asa frig, si vantul nu mai bate. Si nici zgomot nu mai e, ci doar un pic de muzica.
Scoate capul cu ochii mari din fadurile plasticului. Este in masina care oprise langa ea.
Barbatul in negru era in scaunul din fata. Intoarse capul pe jumatate si zambi.

Stai cuminte fatuca. Mergem la spital.
………………………………………………………………………………………………..
Asa am cunoscut-o.
La spital m-au intrebat de nume.

Nu-l stiu, am raspuns.
Pai si noi cum completam fisa? Cum nu-l stiti?
Acum am gasit-o. E a mea, dar acum am gasit-o. Nu stiu……Cred ca o cheama Rita.

Dupa o saptamana, cand am fost sa o iau acasa, sora care-i facuse internarea m-a luat deoparte, zambind usor.

Dumneavoastra ati gasit atunci pe moment numele, nu?
Da, i-am zis.

Sora a zambit inca o data.
Rita, sau Sfanta Margarita este Sfanta cauzelor pierdute, mi-a zis.

 

Advertisements

6 thoughts on “Rita.

  1. Am plans…zambind, pe masura ce citeam…pentru ca stiam finalul. Nu pot concentra tot ce as avea de spus in doar cateva cuvinte…dar sunt sigura ca intelegi… 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s